Am avut o zi foarte proastă. Pe seară, am ieșit la o plimbare printre blocuri. Și, într-o liniște suspectă, am început să aud un zumzăit și apoi să disting venind spre mine, din capătul unei alei, o... arătare... Părea să aibă patru roți, părea să aibă și două faruri, dar n-am fost sigură că e mașină decât când a ajuns în dreptul meu. Atunci mi-am dat seama și ce era în neregulă: îi lipsea o bună parte din tablă și se vedeau direct măruntaiele.
Înăuntru, doi bărbați foarte solizi, în maieuri crem lipite de pielea tuciurie, se înghesuiau pe scaunele din față. De fapt, nici nu sunt sigură că existau locuri și în spate. Geamurile erau lăsate la maxim în jos, iar ei scuipau în sincron coji de semințe. Fiecare se uita drept în față. Fără vorbe inutile, fără manele. Doar pocnetele motorului înecăcios.
În fuga calului putere am apucat să văd în spatele mașinii scris „Microcar”. Nu știu dacă e o marcă, un model. Cert e că numele i se potrivea mănușă. La fel și pasagerii, care o făceau să pară și mai micro, și mai arătare... Prea săraci pentru o mașină, prea bogați pentru o căruță...
Au trecut de mine cu încetinitorul și am izbucnit în râs cum nu am mai făcut-o de multă vreme. Aș fi fugit după ei - aveam șanse să îi și ajung - să le fac o poză. Dar mi-am dat seama că amintirea râsului mi-e de ajuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu