Sub asalt

La bloc la noi nu există locuri de parcare cu plată. Sau, în fine, există cinci locuri pentru o scară cu 10 etaje și câte 4 apartamente pe etaj. Scările alăturate nu au însă nici măcar atât. În total, sunt deci câteva zeci bune de mașini de parcat zilnic.
Sistemul e cam ca mai peste tot - primul venit, primul parcat. Sunt două variante: pe trotuarul suficient de lat cât să rămână loc să se mai și treacă (inclusiv cu o altă mașină) și pe stradă, între niște semne de parcare pe care le-a plantat anul trecut primăria ca să poată să împartă fluturașe în care se laudă că a creat locuri noi.
Noi apelăm la ambele variante, fără preferințe, în funcție de locul disponibil. Nu suntem genul care să nu doarmă bine noaptea dacă mașina nu e la scară, dar uneori e și greu să cari pe distanțe prea mari cumpărăturile și doi copii.
Ce să faci însă când, într-o bună zi, chiar și locurile astea dispar? În zonă au năvălit armate de muncitori - unii schimbă borduri, alții cosmetizează (mai bine zis tund la zero) copacii. Fiecare cu treaba lui, ocupat până peste cap. Nu le pasă lor de locul tău de parcare.
Cât durează? Nu se știe. Hărmălaie cât cuprinde la orice oră. Azi-dimineață la ora 9 aveam un domn în plopul din fața ferestrei. (Apartamentul 34 e la etajul 8...). Puteam vorbi lejer la o adică pe geam.
N-aș vrea să fiu înțeleasă greșit. Susțin (aproape) orice inițiativă din țara asta pentru simplul fapt că există. Dar parcă prea se face totul de-a valma, fără să-i pese nimănui de harababura pe care orice acțiune de genul ăsta o aduce cu sine.
Aseară, un vecin a început să urle pe fereastră la muncitori că nu mai suportă gălăgia. I s-a răspuns să meargă la psihiatru. Nu știu dacă haosul e răspunsul la haos, dar mă întreb dacă nu cumva liniștea poate lăsa loc la și mai mult haos.