Un parc pentru copii dintr-un cartier oarecum spălat al Bucureștiului. Anul 2011. Patru doamne poștesc pe o bancă o sticlă de coniac. Mai încolo, trei băieți și două fete vorbesc despre... posibilități. Și eu și fata mea de aproape 5 ani prindem din zbor cuvintele „limbi” și „picioare desfăcute” când trecem pe lângă ei, în drum spre un leagăn. Fata cea mică, de aproape un an, insistă să o las să meargă de-a bușilea prin pietrișul de pe jos. În mod normal, n-aș avea nimic împotrivă, doar că printre pietricele tronează și resturi de la cățeii și pisicile rezidente în parcul respectiv. E același parc în care, astă iarnă, am văzut o doamnă pe la vreo 60 de ani, venind încărcată cu sacoșe din piață. S-a așezat pe o bancă și am crezut că vrea să se odihnească puțin. Aș! După ce și-a lăsat cumpărăturile, doamna și-a dat firesc pantalonii jos și a lăsat și ea, ca toată cățelimea și pisicimea, o amintire pe zăpada imaculată.
Nu mai continui seria imaginilor pe care le am în minte din acest parc. Am realizat însă că pentru toate numai eu sunt de vină. De ce continui să merg acolo? De ce continui să fiu aici, în acest București al anului 2011? Încerc o promisiune: în câțiva ani să mă înconjur de o realitate care să-mi permită să scriu în acest loc numai lucruri pozitive, despre niște vecini de țară, de oraș, de cartier (și sper că nu și de bloc) care zâmbesc natural și care te salută pentru că așa simt că ar trebui să facă înainte de orice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu