Din subtilitățile campaniei electorale

Primarul în funcție n-a făcut nimic să amenajeze spațiile verzi. În schimb, principalul contracandidat a tocmit o firmă care să stropească respectivele spații. Bidoanele au autocolante, iar băieții care le manevrează poartă tricouri inscripționate, desigur. Te uiți la ei și par că ar juca mima. E evident că stropesc de fapt un pământ sterp, de pe care lipsește iarba, și tot clar devine faptul că primarul în funcție n-are ce continua.

Pentru ce?

Am un cunoscut care își duce copiii la înot. De performanță. De mai mulți ani, întreaga familie își dedică tot timpul și energia drumurilor către și de la antrenamente și, uneori, concursuri. Copiii au rezultate foarte bune - frecvent urcă pe podium în competiții naționale.

Nu știu ce îi determină să meargă înainte pe drumul acesta, însă știu sigur ce i-ar putea face foarte ușor să renunțe. Premiile la aceste concursuri sunt jenante: „un bidon de plastic, un plic de Isostar, trei napolitane și toate astea băgate într-o pungă de 50 de bani, acesta fiind un concurs național de poliatlon”, mi-a scris recent tatăl copiilor și nu e prima dată când se întâmplă așa.

Sigur, la modul ideal, copiii aceștia ar trebui să fie atrași de sportul în sine și nu de un premiu sau altul. Dar, pe termen lung, cele trei napolitane ajung să fie la un moment dat trei lei... cu care tot nu ai ce face. Și atunci, în mod firesc, efectul este că nimeni nu mai ajunge să practice înotul de performanță (sau orice alt sport). Asta ca să nu aduc în discuție și starea bazinelor și condițiile din vestiare.

Și șoricarii se biciuiesc, nu-i așa?

Din seria accesoriilor necesare unui proprietar de animal de companie, prezentăm astăzi varianta actualizată a cravașei - un băț cu o lungime de aproximativ un metru, terminat într-un capăt cu o legătură de pene de porumbel. Ineditul accesoriu a fost identificat în posesia unei doamne în etate de circa 70 de ani, care strunea cu el două exemplare canine rasa șoricar, în timpul plimbării zilnice pe aleile din cartier.
De remarcat și că doamna era dotată cu o pungă de plastic, în eventualitatea în care câinii lăsau pe trotuar ceva resturi. La întoarcerea acasă, punga a rămas nefolosită, nu se știe dacă pe motiv că șoricarii nu au dorit să defecheze sau doamna o plimba de ochii lumii.

În tendințe

M-am dus la manichiură după o pauză de mai bine de un an. Cred că nu mi-am ales bine momentul, pentru că, de ziua femeii, înaintea mea a fost un bărbat, iar după mine urmau alți doi.

Salvați de sirene

De ceva vreme îmi tot propun să număr câte sirene de salvare aud în 24 de ore. La un moment dat, când încă afară era suficient de cald cât să mai stăm cu geamurile deschise, numărasem cinci într-o oră și jumătate. N-am prea aproape de casă nicio intersecție, să zici că pornesc sirenele ca să-și anunțe trecerea. Drumul e liber în majoritatea timpului. Nici vreun spital nu se ițește la orizont. Pur și simplu nu înțeleg.
Mi-a spus cineva la un moment dat că sirenele nu sunt pornite decât dacă mașina e goală și se grăbește la un caz. Nu e adevărat. Am putut doar să constat că dinăuntru pare că se aude mai încet. Sau poate disperarea te face s-o ignori mai ușor.
În ultimele luni am mers de cinci ori cu salvarea: de trei ori în București și de două ori în Paris. La noi, sirena a funcționat de fiecare dată, la ei niciodată, deși contextul a fost similar.
Știu, deci, cum e să aștepți salvarea. Dar aș vrea să nu știu când o așteaptă toți ceilalți.

Recensământ bifat

M-am trezit cu o doamnă la ușă fix la 5 minute după ce am adormit copilul, așa că am rugat-o să revină cam într-o oră, după ce se trezește. A început să țipe că de ce nu o pot primi chiar dacă am musafiri. I-am repetat că doarme cea mică. Doamna s-a ținut și ea pe poziții și mi-a explicat cu vocea mai ridicată decât ar fi fost cazul că noi putem sta în bucătărie, cu ușa închisă, astfel încât să nu deranjăm copilul. Am insistat la rândul meu să revină cum am rugat-o și a început să se vaite că dacă nu ține minte să se întoarcă...
Însă când ora ei lungă cât vreo 36 de-ale mele s-a scurs, hop și doamna recenzor la ușă. Tocmai când mă pregăteam să culc (același) copil. Dar hei, un recensământ la câțiva ani e mult mai important.
A fost acră încă de la început și, desigur, la fel de surdă ca în ziua anterioară. A țipat la Sânziana „Nu-ți dau pixul!” ca și cum ar fi fost cel mai de preț lucru din viața ei. Am încercat să destind un pic atmosfera, însă doamna mi-a explicat că în 2002 a fost recenzor-șef, nu ca acum, să facă teren și să dea peste tot felul de „nesimțiți”. Bineînțeles, mi s-a plâns că n-are transportul asigurat, că oamenii nu-i deschid ușa și că toată ziua trebuie să meargă „la centru” pentru indicații.
Dar destul despre calitățile de comunicator ale doamnei, pentru că am ceva de zis și despre cele de recenzor. Recunosc că nu apucasem să citesc înainte întrebările din formulare. De fapt, abia după am aflat că sunt și pe Internet. Mai bine-zis, abia după am aflat de multe dintre întrebări. Cumva, doamna mi-a citit doar o parte dintre ele, anticipând la tot pasul răspunsurile mele cu o rată de eșec demnă de o tragi-comedie. Cu greu a înțeles că am doi copii și nu doar unul, cum se putea vedea cu ochiul liber la acea oră, a fost foarte surprinsă să afle că și ei au CNP-uri și nu doar dată de naștere, pe mama (de 52 de ani) a numit-o „doamna în vârstă”, în condițiile în care ea însăși bătea ușor spre 70, apoi la întrebările legate de serviciul meu mi-a zis că nu poate scrie că sunt în concediu de creștere a copilului, că „n-a fost instruită”. I-am explicat că a fi într-un astfel de concediu nu înseamnă a fi salariat, dar „formularul nu prevede”, așa că am lăsat-o baltă.
Am încercat la final, înainte să semnez, să mă uit peste ce a completat, că la cât prost auzea și cât de bine își imagina ea ce voia putea să iasă orice. Dar cu un copil care a refuzat să se apropie de doamna recenzor simplu nu șef și care în general nu stă locului o clipă a fost cam greu. Oricum, ce mai contează ce-o ieși la recensământ? Important e să fie ceva bifat. Orice.

Dârdâit de mireasă

Dacă prin absurd aș ajunge vreodată să îmbrac o rochie de mireasă cu umerii goi în luna octombrie, într-o zi cu doar câteva grade, nu aș putea niciodată să afișez un zâmbet Kodak pentru o amintire „perfectă” și nici nu aș pune fotograful să lumineze Calea Victoriei ca și cum pe cer ar fi soare.
De unde nevoia asta de a fabrica momente?