Viață de porc

La un restaurant, masă mare. Două sau chiar trei familii cu copii. În capul mesei, un bizon bronzat, cu ceafă lată și lanț de aur pe măsură la vedere. Chelnerul aduce mâncarea și întreabă cine are ceafă de porc. Bizonul, desigur, știindu-se cu musca pe căciulă, se grăbește: Eu! Ospătarul, lovit de evidență, îi atrage atenția că și soția servește același fel. Cel mai probabil, pe viață...

Viitorul meu e în altă parte

Un parc pentru copii dintr-un cartier oarecum spălat al Bucureștiului. Anul 2011. Patru doamne poștesc pe o bancă o sticlă de coniac. Mai încolo, trei băieți și două fete vorbesc despre... posibilități. Și eu și fata mea de aproape 5 ani prindem din zbor cuvintele „limbi” și „picioare desfăcute” când trecem pe lângă ei, în drum spre un leagăn. Fata cea mică, de aproape un an, insistă să o las să meargă de-a bușilea prin pietrișul de pe jos. În mod normal, n-aș avea nimic împotrivă, doar că printre pietricele tronează și resturi de la cățeii și pisicile rezidente în parcul respectiv. E același parc în care, astă iarnă, am văzut o doamnă pe la vreo 60 de ani, venind încărcată cu sacoșe din piață. S-a așezat pe o bancă și am crezut că vrea să se odihnească puțin. Aș! După ce și-a lăsat cumpărăturile, doamna și-a dat firesc pantalonii jos și a lăsat și ea, ca toată cățelimea și pisicimea, o amintire pe zăpada imaculată.
Nu mai continui seria imaginilor pe care le am în minte din acest parc. Am realizat însă că pentru toate numai eu sunt de vină. De ce continui să merg acolo? De ce continui să fiu aici, în acest București al anului 2011? Încerc o promisiune: în câțiva ani să mă înconjur de o realitate care să-mi permită să scriu în acest loc numai lucruri pozitive, despre niște vecini de țară, de oraș, de cartier (și sper că nu și de bloc) care zâmbesc natural și care te salută pentru că așa simt că ar trebui să facă înainte de orice.

Sub asalt

La bloc la noi nu există locuri de parcare cu plată. Sau, în fine, există cinci locuri pentru o scară cu 10 etaje și câte 4 apartamente pe etaj. Scările alăturate nu au însă nici măcar atât. În total, sunt deci câteva zeci bune de mașini de parcat zilnic.
Sistemul e cam ca mai peste tot - primul venit, primul parcat. Sunt două variante: pe trotuarul suficient de lat cât să rămână loc să se mai și treacă (inclusiv cu o altă mașină) și pe stradă, între niște semne de parcare pe care le-a plantat anul trecut primăria ca să poată să împartă fluturașe în care se laudă că a creat locuri noi.
Noi apelăm la ambele variante, fără preferințe, în funcție de locul disponibil. Nu suntem genul care să nu doarmă bine noaptea dacă mașina nu e la scară, dar uneori e și greu să cari pe distanțe prea mari cumpărăturile și doi copii.
Ce să faci însă când, într-o bună zi, chiar și locurile astea dispar? În zonă au năvălit armate de muncitori - unii schimbă borduri, alții cosmetizează (mai bine zis tund la zero) copacii. Fiecare cu treaba lui, ocupat până peste cap. Nu le pasă lor de locul tău de parcare.
Cât durează? Nu se știe. Hărmălaie cât cuprinde la orice oră. Azi-dimineață la ora 9 aveam un domn în plopul din fața ferestrei. (Apartamentul 34 e la etajul 8...). Puteam vorbi lejer la o adică pe geam.
N-aș vrea să fiu înțeleasă greșit. Susțin (aproape) orice inițiativă din țara asta pentru simplul fapt că există. Dar parcă prea se face totul de-a valma, fără să-i pese nimănui de harababura pe care orice acțiune de genul ăsta o aduce cu sine.
Aseară, un vecin a început să urle pe fereastră la muncitori că nu mai suportă gălăgia. I s-a răspuns să meargă la psihiatru. Nu știu dacă haosul e răspunsul la haos, dar mă întreb dacă nu cumva liniștea poate lăsa loc la și mai mult haos.