Cu plângerea în portofel

Am făcut la începutul lui august prima plângere din viața mea la ANPC (Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor). Paguba nu era mare, dar principiile nu s-au lăsat învinse. Plus că eram curioasă ce se întâmplă după un asemenea demers.
Și deci s-a întâmplat așa: întâi am dat un telefon, am povestit ce mă doare și mi s-a spus că, la o primă vedere, aș avea dreptate. Așa că să trimit un mail cu datele problemei, la care să atașez o copie după bonul fiscal. Ceea ce am și făcut. După o zi am primit răspuns că datele mele erau incomplete și până nu mă corectez plângerea nu-mi va fi luată în calcul. Am executat și această cerință (mă gândisem că numele complet, adresa de e-mail și numărul de mobil ar fi fost suficiente, dar se pare că era nevoie și de adresa de domiciliu), iar apoi m-am pus pe așteptat. Nu mult, cam la vreo 25 de zile, așa... Când primesc un telefon, destul de matinal, aș zice.
- Alo, domnișoara (?!?!?) Cutărescu?
- Da.
- De la ANPC sunt, doamnă (!?!?!). Să știți că operatorul Xulescu a fost sancționat. Noi ne-am făcut datoria. Dar doamna directoare de acolo ne cere numărul dumneavoastră de telefon, ca să vă facă o ofertă, o promoție, ceva. Avem acordul dumneavoastră să i-l dăm? Că fără acordul dumneavoastră să știți că noi nu putem face nimic. Dar eu zic că ar fi bine să i-l dăm, că nu se știe când mai aveți nevoie.
Năucită de atâtea informații enunțate cu mult mai puține semne de punctuație decât am folosit eu în scris, m-am asigurat că am înțeles bine despre ce e vorba, am mulțumit pentru dreptatea făcută și mi-am dat și acordul.
- Doamne ajută, mai spune repede domnul de la ANPC înainte să închidă grăbit telefonul.
Atât de rapid încât abia apoi îmi dau seama că nu mi-a zis nimic despre cum aș putea să-mi recuperez eu paguba. Că operatorul a fost sancționat, mi se pare minunat. Dar eu tot cu banii dați pe un produs expirat am rămas.
Desigur, doamna directoare de la operatorul Xulescu nu m-a sunat încă. Deși mi-am dat acordul de vreo 15 zile. Poate data viitoare...

Cu cămările pline

La sfârșitul verii, viața la bloc devine mai grea ca oricând. Gospodinele intră într-o competiție acerbă: cine coace cele mai multe kilograme de ardei și vinete primește premiul „vecina sezonului”.
Poate vă numărați printre cei care apreciază ardeii copți, salata de vinete sau zacusa. Eu nu mă dau în vânt după ele, însă ceea ce îmi place mai presus de orice deliciu culinar este să pot să respir în casa mea. Să bată vântul prin cămară, cum ar veni.
Cum am putea să ne împăcăm, eu și gospodinele maratoniste? O soluție pe care o văd este să le spună cineva că de-acum pot sta cu ușa închisă la apartament pentru că s-au inventat hotele. Nu e o investiție așa de mare dacă îți dorești să ai cămara plină în fiecare an și ai un dram de bun simț. Nu mai spun că și la tine în casă ar mirosi mai frumos, iar zugrăveala și mobila de bucătărie ar avea viață mai lungă. Pui un ardei la copt, pornești prima treaptă la hotă. Pui trei vinete, hota trebuie să duduie. Plus că nu te mai trage curentul...
Dacă gospodinele și cu mine am fi vecine în altă țară, să zicem Germania, ar mai fi o variantă. Primăria închiriază cu anul grădini la marginea orașului. Sunt acolo o parcelă suficient de mare să plantezi toate cele, o căbănuță de lemn în care să-ți ții sculele și aer cât cuprinde să coci, la un grătar, ardei și vinete și ce-ți mai trece prin cap.
Și totuși, noi spunem că în România se mănâncă și se trăiește, în general, mai sănătos. Doar că nemți de 70 de ani pe bicicletă am văzut zilnic, pe când români... hmmm... să zicem niciunul?