Un cuvânt nou

La capătul a 23 de apeluri timp de 3 zile la 3 numere de telefon am reușit să aflu unde și apoi să și ajung, cu 5 minute înainte de terminarea programului, la firma de curierat cu care voiam să trimit un pachet. Mă gândeam că poate fi un drum interesant pentru un copil de 6 ani, să vadă cum se trimite un colet, dar nu mă așteptam să îi îmbogățesc și vocabularul cu ocazia asta. Cuvântul nou învățat – nesimțit. Atât am mai putut să îngaim când am văzut că toate eforturile mele de până atunci mă aduseseră în fața unui angajat mult mai interesat să trimită sms-uri porcoase de sărbători decât să-mi preia mie comanda. În minutele în care mă ignora pentru că nu reușea să găsească pe telefon funcția de destinatari multipli, am tot învârtit în minte ideea unei plângeri. Dar m-am gândit pe de-o parte că, dacă mi-a luat trei zile să conving această firmă de curierat să îmi ia banii, probabil că ar urma să pierd mult mai mult timp încercând să le predau jalba. Iar pe de altă parte, coletul pe care îl predasem încă nu dispăruse din raza mea vizuală și a angajatului pe care l-aș fi reclamat și bănuiam că nu ar fi urmat să plece decât în câteva ore. Așa că... îmi vărs amarul acum, în scris, și nici măcar nu le dau numele pentru că tare mi-e teamă că un astfel de comportament nu ține de o firmă anume și nici măcar de domeniul firmelor de curierat. Cred, mai degrabă, că e caracteristic oamenilor nesimțiți de pretutindeni, din ce în ce mai mulți și mai... nesimțiți.

Din nou, tendințe

Cam neieșită în lume de felul meu, am constatat vara aceasta că nici măcar o întâlnire romantică nu mai știu ce înseamnă. După aproape zece ani de relație și doi copii, credeam că să stăm pe scaun mai mult de un minut, să ne ținem de mână peste masă și să ne mai și putem privi ochi în ochi în tot acest timp se apropie cât de cât de definiție.
Mai tinerii colegi de restaurant ne-au dat însă lecții prețioase. Așezați câte doi la cele mai bine poziționate mese dintr-un local care altfel este o minunată oază de liniște într-un oraș în fierbere, la propriu și la figurat, schimbau și ei priviri, nu-i vorbă. Dar numai pentru a vedea dacă celălalt mai e la masă. Întâlnirea avea loc, de fapt, virtual. Fiecare cu smartphone-ul lui, cufundat în iluzia socializării, în realitate absent de la propria întâlnire, din propria relație, din propria viață.

Din subtilitățile campaniei electorale

Primarul în funcție n-a făcut nimic să amenajeze spațiile verzi. În schimb, principalul contracandidat a tocmit o firmă care să stropească respectivele spații. Bidoanele au autocolante, iar băieții care le manevrează poartă tricouri inscripționate, desigur. Te uiți la ei și par că ar juca mima. E evident că stropesc de fapt un pământ sterp, de pe care lipsește iarba, și tot clar devine faptul că primarul în funcție n-are ce continua.

Pentru ce?

Am un cunoscut care își duce copiii la înot. De performanță. De mai mulți ani, întreaga familie își dedică tot timpul și energia drumurilor către și de la antrenamente și, uneori, concursuri. Copiii au rezultate foarte bune - frecvent urcă pe podium în competiții naționale.

Nu știu ce îi determină să meargă înainte pe drumul acesta, însă știu sigur ce i-ar putea face foarte ușor să renunțe. Premiile la aceste concursuri sunt jenante: „un bidon de plastic, un plic de Isostar, trei napolitane și toate astea băgate într-o pungă de 50 de bani, acesta fiind un concurs național de poliatlon”, mi-a scris recent tatăl copiilor și nu e prima dată când se întâmplă așa.

Sigur, la modul ideal, copiii aceștia ar trebui să fie atrași de sportul în sine și nu de un premiu sau altul. Dar, pe termen lung, cele trei napolitane ajung să fie la un moment dat trei lei... cu care tot nu ai ce face. Și atunci, în mod firesc, efectul este că nimeni nu mai ajunge să practice înotul de performanță (sau orice alt sport). Asta ca să nu aduc în discuție și starea bazinelor și condițiile din vestiare.

Și șoricarii se biciuiesc, nu-i așa?

Din seria accesoriilor necesare unui proprietar de animal de companie, prezentăm astăzi varianta actualizată a cravașei - un băț cu o lungime de aproximativ un metru, terminat într-un capăt cu o legătură de pene de porumbel. Ineditul accesoriu a fost identificat în posesia unei doamne în etate de circa 70 de ani, care strunea cu el două exemplare canine rasa șoricar, în timpul plimbării zilnice pe aleile din cartier.
De remarcat și că doamna era dotată cu o pungă de plastic, în eventualitatea în care câinii lăsau pe trotuar ceva resturi. La întoarcerea acasă, punga a rămas nefolosită, nu se știe dacă pe motiv că șoricarii nu au dorit să defecheze sau doamna o plimba de ochii lumii.

În tendințe

M-am dus la manichiură după o pauză de mai bine de un an. Cred că nu mi-am ales bine momentul, pentru că, de ziua femeii, înaintea mea a fost un bărbat, iar după mine urmau alți doi.

Salvați de sirene

De ceva vreme îmi tot propun să număr câte sirene de salvare aud în 24 de ore. La un moment dat, când încă afară era suficient de cald cât să mai stăm cu geamurile deschise, numărasem cinci într-o oră și jumătate. N-am prea aproape de casă nicio intersecție, să zici că pornesc sirenele ca să-și anunțe trecerea. Drumul e liber în majoritatea timpului. Nici vreun spital nu se ițește la orizont. Pur și simplu nu înțeleg.
Mi-a spus cineva la un moment dat că sirenele nu sunt pornite decât dacă mașina e goală și se grăbește la un caz. Nu e adevărat. Am putut doar să constat că dinăuntru pare că se aude mai încet. Sau poate disperarea te face s-o ignori mai ușor.
În ultimele luni am mers de cinci ori cu salvarea: de trei ori în București și de două ori în Paris. La noi, sirena a funcționat de fiecare dată, la ei niciodată, deși contextul a fost similar.
Știu, deci, cum e să aștepți salvarea. Dar aș vrea să nu știu când o așteaptă toți ceilalți.