M-am trezit cu o doamnă la ușă fix la 5 minute după ce am adormit copilul, așa că am rugat-o să revină cam într-o oră, după ce se trezește. A început să țipe că de ce nu o pot primi chiar dacă am musafiri. I-am repetat că doarme cea mică. Doamna s-a ținut și ea pe poziții și mi-a explicat cu vocea mai ridicată decât ar fi fost cazul că noi putem sta în bucătărie, cu ușa închisă, astfel încât să nu deranjăm copilul. Am insistat la rândul meu să revină cum am rugat-o și a început să se vaite că dacă nu ține minte să se întoarcă...
Însă când ora ei lungă cât vreo 36 de-ale mele s-a scurs, hop și doamna recenzor la ușă. Tocmai când mă pregăteam să culc (același) copil. Dar hei, un recensământ la câțiva ani e mult mai important.
A fost acră încă de la început și, desigur, la fel de surdă ca în ziua anterioară. A țipat la Sânziana „Nu-ți dau pixul!” ca și cum ar fi fost cel mai de preț lucru din viața ei. Am încercat să destind un pic atmosfera, însă doamna mi-a explicat că în 2002 a fost recenzor-șef, nu ca acum, să facă teren și să dea peste tot felul de „nesimțiți”. Bineînțeles, mi s-a plâns că n-are transportul asigurat, că oamenii nu-i deschid ușa și că toată ziua trebuie să meargă „la centru” pentru indicații.
Dar destul despre calitățile de comunicator ale doamnei, pentru că am ceva de zis și despre cele de recenzor. Recunosc că nu apucasem să citesc înainte întrebările din formulare. De fapt, abia după am aflat că sunt și pe Internet. Mai bine-zis, abia după am aflat de multe dintre întrebări. Cumva, doamna mi-a citit doar o parte dintre ele, anticipând la tot pasul răspunsurile mele cu o rată de eșec demnă de o tragi-comedie. Cu greu a înțeles că am doi copii și nu doar unul, cum se putea vedea cu ochiul liber la acea oră, a fost foarte surprinsă să afle că și ei au CNP-uri și nu doar dată de naștere, pe mama (de 52 de ani) a numit-o „doamna în vârstă”, în condițiile în care ea însăși bătea ușor spre 70, apoi la întrebările legate de serviciul meu mi-a zis că nu poate scrie că sunt în concediu de creștere a copilului, că „n-a fost instruită”. I-am explicat că a fi într-un astfel de concediu nu înseamnă a fi salariat, dar „formularul nu prevede”, așa că am lăsat-o baltă.
Am încercat la final, înainte să semnez, să mă uit peste ce a completat, că la cât prost auzea și cât de bine își imagina ea ce voia putea să iasă orice. Dar cu un copil care a refuzat să se apropie de doamna recenzor simplu nu șef și care în general nu stă locului o clipă a fost cam greu. Oricum, ce mai contează ce-o ieși la recensământ? Important e să fie ceva bifat. Orice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu