Recensământ bifat

M-am trezit cu o doamnă la ușă fix la 5 minute după ce am adormit copilul, așa că am rugat-o să revină cam într-o oră, după ce se trezește. A început să țipe că de ce nu o pot primi chiar dacă am musafiri. I-am repetat că doarme cea mică. Doamna s-a ținut și ea pe poziții și mi-a explicat cu vocea mai ridicată decât ar fi fost cazul că noi putem sta în bucătărie, cu ușa închisă, astfel încât să nu deranjăm copilul. Am insistat la rândul meu să revină cum am rugat-o și a început să se vaite că dacă nu ține minte să se întoarcă...
Însă când ora ei lungă cât vreo 36 de-ale mele s-a scurs, hop și doamna recenzor la ușă. Tocmai când mă pregăteam să culc (același) copil. Dar hei, un recensământ la câțiva ani e mult mai important.
A fost acră încă de la început și, desigur, la fel de surdă ca în ziua anterioară. A țipat la Sânziana „Nu-ți dau pixul!” ca și cum ar fi fost cel mai de preț lucru din viața ei. Am încercat să destind un pic atmosfera, însă doamna mi-a explicat că în 2002 a fost recenzor-șef, nu ca acum, să facă teren și să dea peste tot felul de „nesimțiți”. Bineînțeles, mi s-a plâns că n-are transportul asigurat, că oamenii nu-i deschid ușa și că toată ziua trebuie să meargă „la centru” pentru indicații.
Dar destul despre calitățile de comunicator ale doamnei, pentru că am ceva de zis și despre cele de recenzor. Recunosc că nu apucasem să citesc înainte întrebările din formulare. De fapt, abia după am aflat că sunt și pe Internet. Mai bine-zis, abia după am aflat de multe dintre întrebări. Cumva, doamna mi-a citit doar o parte dintre ele, anticipând la tot pasul răspunsurile mele cu o rată de eșec demnă de o tragi-comedie. Cu greu a înțeles că am doi copii și nu doar unul, cum se putea vedea cu ochiul liber la acea oră, a fost foarte surprinsă să afle că și ei au CNP-uri și nu doar dată de naștere, pe mama (de 52 de ani) a numit-o „doamna în vârstă”, în condițiile în care ea însăși bătea ușor spre 70, apoi la întrebările legate de serviciul meu mi-a zis că nu poate scrie că sunt în concediu de creștere a copilului, că „n-a fost instruită”. I-am explicat că a fi într-un astfel de concediu nu înseamnă a fi salariat, dar „formularul nu prevede”, așa că am lăsat-o baltă.
Am încercat la final, înainte să semnez, să mă uit peste ce a completat, că la cât prost auzea și cât de bine își imagina ea ce voia putea să iasă orice. Dar cu un copil care a refuzat să se apropie de doamna recenzor simplu nu șef și care în general nu stă locului o clipă a fost cam greu. Oricum, ce mai contează ce-o ieși la recensământ? Important e să fie ceva bifat. Orice.

Dârdâit de mireasă

Dacă prin absurd aș ajunge vreodată să îmbrac o rochie de mireasă cu umerii goi în luna octombrie, într-o zi cu doar câteva grade, nu aș putea niciodată să afișez un zâmbet Kodak pentru o amintire „perfectă” și nici nu aș pune fotograful să lumineze Calea Victoriei ca și cum pe cer ar fi soare.
De unde nevoia asta de a fabrica momente?

Blestemul femeilor de la curățenie

Când am rămas gravidă a doua oară m-am hotărât că e momentul să intrăm în rândul familiilor cu prea multe lucruri de făcut și să ne luăm un ajutor la curățenie și la călcat. N-am crezut că avea să fie începutul unei lungi aventuri.
Prima femeie mi-a fost recomandată de o prietenă apropiată, care tocmai renunțase la ea după doi ani întregi de colaborare. La noi n-a rezistat decât două luni, timp în care ne-au dispărut banii de concediu, în două tranșe. La confruntarea finală, a spus că ea n-a luat „niciun euro”.
Cu cea de-a doua ne-am înțeles chiar bine, începuse să se joace și cu fetele, dar ne-a abandonat pentru un alt job. De două ori.
A treia nici măcar n-a mai ajuns la noi, deși ne-a dat telefon că e pe drum. Iar cea de-a patra a început lucrul cu o amânare - s-a îmbolnăvit.
Acum mă întreb: avem noi ghinion sau așa e de obicei cu doamnele acestea? Mai pot spera să existe și relații oneste și stabile în domeniu?

Sub asalt din nou

Scriam acum două luni că suntem sub asalt. M-am înșelat. Era doar antrenamentul pentru ce avea să vină. De atunci și până acum, am fost înconjurați de tranșee pentru înlocuirea unor țevi, dar și pentru îngroparea unor cabluri. Să ne înțelegem: două tipuri de lucrări diferite, două tranșee separate.
În același timp, bulevardul a fost reasfaltat. Noapte de noapte toată zona a fost împânzită de camioane și oameni în portocaliu (total întâmplător, nu-i așa?!), preocupați să facă asfaltul ca-n palmă.
Privit de sus, spectacolul ar putea fi comic dacă n-ar fi tragic: ici un nene sparge trotuarul cu târnăcopul, colo un altul toarnă asfalt, iar dincolo o tanti (tot în portocaliu, se-nțelege) dă cu mătura.
În toată această frenezie, în apartamentul 34, situat la etajul 8, pereții vibrează și podeaua duduie. Și un lucru îmbucurător: locuitorii cartierului au început să schimbe mesaje de solidaritate!

Cu plângerea în portofel

Am făcut la începutul lui august prima plângere din viața mea la ANPC (Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor). Paguba nu era mare, dar principiile nu s-au lăsat învinse. Plus că eram curioasă ce se întâmplă după un asemenea demers.
Și deci s-a întâmplat așa: întâi am dat un telefon, am povestit ce mă doare și mi s-a spus că, la o primă vedere, aș avea dreptate. Așa că să trimit un mail cu datele problemei, la care să atașez o copie după bonul fiscal. Ceea ce am și făcut. După o zi am primit răspuns că datele mele erau incomplete și până nu mă corectez plângerea nu-mi va fi luată în calcul. Am executat și această cerință (mă gândisem că numele complet, adresa de e-mail și numărul de mobil ar fi fost suficiente, dar se pare că era nevoie și de adresa de domiciliu), iar apoi m-am pus pe așteptat. Nu mult, cam la vreo 25 de zile, așa... Când primesc un telefon, destul de matinal, aș zice.
- Alo, domnișoara (?!?!?) Cutărescu?
- Da.
- De la ANPC sunt, doamnă (!?!?!). Să știți că operatorul Xulescu a fost sancționat. Noi ne-am făcut datoria. Dar doamna directoare de acolo ne cere numărul dumneavoastră de telefon, ca să vă facă o ofertă, o promoție, ceva. Avem acordul dumneavoastră să i-l dăm? Că fără acordul dumneavoastră să știți că noi nu putem face nimic. Dar eu zic că ar fi bine să i-l dăm, că nu se știe când mai aveți nevoie.
Năucită de atâtea informații enunțate cu mult mai puține semne de punctuație decât am folosit eu în scris, m-am asigurat că am înțeles bine despre ce e vorba, am mulțumit pentru dreptatea făcută și mi-am dat și acordul.
- Doamne ajută, mai spune repede domnul de la ANPC înainte să închidă grăbit telefonul.
Atât de rapid încât abia apoi îmi dau seama că nu mi-a zis nimic despre cum aș putea să-mi recuperez eu paguba. Că operatorul a fost sancționat, mi se pare minunat. Dar eu tot cu banii dați pe un produs expirat am rămas.
Desigur, doamna directoare de la operatorul Xulescu nu m-a sunat încă. Deși mi-am dat acordul de vreo 15 zile. Poate data viitoare...

Cu cămările pline

La sfârșitul verii, viața la bloc devine mai grea ca oricând. Gospodinele intră într-o competiție acerbă: cine coace cele mai multe kilograme de ardei și vinete primește premiul „vecina sezonului”.
Poate vă numărați printre cei care apreciază ardeii copți, salata de vinete sau zacusa. Eu nu mă dau în vânt după ele, însă ceea ce îmi place mai presus de orice deliciu culinar este să pot să respir în casa mea. Să bată vântul prin cămară, cum ar veni.
Cum am putea să ne împăcăm, eu și gospodinele maratoniste? O soluție pe care o văd este să le spună cineva că de-acum pot sta cu ușa închisă la apartament pentru că s-au inventat hotele. Nu e o investiție așa de mare dacă îți dorești să ai cămara plină în fiecare an și ai un dram de bun simț. Nu mai spun că și la tine în casă ar mirosi mai frumos, iar zugrăveala și mobila de bucătărie ar avea viață mai lungă. Pui un ardei la copt, pornești prima treaptă la hotă. Pui trei vinete, hota trebuie să duduie. Plus că nu te mai trage curentul...
Dacă gospodinele și cu mine am fi vecine în altă țară, să zicem Germania, ar mai fi o variantă. Primăria închiriază cu anul grădini la marginea orașului. Sunt acolo o parcelă suficient de mare să plantezi toate cele, o căbănuță de lemn în care să-ți ții sculele și aer cât cuprinde să coci, la un grătar, ardei și vinete și ce-ți mai trece prin cap.
Și totuși, noi spunem că în România se mănâncă și se trăiește, în general, mai sănătos. Doar că nemți de 70 de ani pe bicicletă am văzut zilnic, pe când români... hmmm... să zicem niciunul?

Viață de porc

La un restaurant, masă mare. Două sau chiar trei familii cu copii. În capul mesei, un bizon bronzat, cu ceafă lată și lanț de aur pe măsură la vedere. Chelnerul aduce mâncarea și întreabă cine are ceafă de porc. Bizonul, desigur, știindu-se cu musca pe căciulă, se grăbește: Eu! Ospătarul, lovit de evidență, îi atrage atenția că și soția servește același fel. Cel mai probabil, pe viață...